Îmbrățișare

    O strâng tare în brațe și îi spun: "Ai încredere în mine, te voi proteja! Tot ce a fost rău, a trecut deja, iar acum eu sunt lângă tine să te protejez".

     Îmi tremură în brațe și stiu că niște simple cuvinte nu ii pot alunga frica. Îi e frică de lume și totul în jurul ei capătă conturul unui pericol. Își ascunde temerile sub o încercare profundă de a iubi cerul, și pădurea, și soarele și uneori, când un val de putere o cuprinde, își dă voie să iubească și oamenii. Si nu iubește oricum. Iubește cu toata ființa ei. Deseori îmi arată, tăcută, cicatricile ce le poartă, lăsându-mă să deduc cât a rănit-o iubirea.

      Mă simt neputincioasă, uneori, neștiind cum să-i alin toate gândurile și emoțiile care o încearcă. E doar o copilă! 

     Și apoi mai sunt și eu, cu temerile și ambițiile mele, de om mare. Sunt eu, rece și raținoală uneori, alteori atât de caldă și deschisă; uneori gata să trec orice obstacol ce-mi apare în cale, alteori temătoare și reticentă.

     Și uneori, identitățile noastre îmbrățișate se contopesc, cu bune si cu rele, cu temeri, speranțe, vise, incertitudini și iubire. Ne cuprindem una pe alta și fiecare dintre noi se arată pe sine lumii, atunci când are nevoie să iasă la suprafață. Suntem două părți ale aceluiaș conținut, atat de asemănătoare și totuși atât de diferite.     

Ia-ma de mana fara teama!

Nu mi-am dat seama cât de obosită eram decât atunci când am coborât din metrou. Era cumva normal, după mai bine de zece ore de când eram plecată de acasă să mă simt aşa, dar cu toate astea ştiam că obosite nu-mi erau trupul şi mintea, ci sufletul. 

           Era o altă seară aglomerată la Unirii şi simplu gând că trebuie să trec tronsonul spre Unirii 2 îmi dădea fiori. Mă strecuram uşor prin mulţime şi mă gândeam la cum fusese ziua mea. Am zâmbit. Fusese o zi frumoasă în care mă simţisem înconjurată de oameni calzi şi afectuoşi care aveau grijă să-mi lumineze viaţa. Cred că asta era defapt problema - dacă mi-ai fi întrebat cunoştinţele, marea majoritate m-ar fi descris ca fiind un om vesel, plin de energie şi entuziasm. Erau atât de puţini oameni care să-mi cunoască rănile, cicatricile şi temerile. Mi se părea atât de apăsătoare antiteza dintre bucuria pe care o simţeam la facultate, fiind înconjurată de o grămadă de oameni, şi singurătatea şi tristeţea pe care le resimţeam când rămâneam doar eu cu demonii mei. 

         Sentimentul de gol pe care îl încercam aducea cu el şi o stare de ameţeală ce era amplificată de agitaţia din jurul meu. Mi se părea că toţi se grăbesc atât de tare spre... nimic. Vedeam siluete aproape blurate cum trec în grabă pe lângă mine şi, oricât de mult aş fi vrut să-mi încetinesc ritmul mersului, pentru că simţeam că mă sufoc, siluetele parcă mă trăgeau după ele şi mă obligau să grăbesc pasul. Mi s-a părut mereu fascinant şi înfricoşător în acelaşi timp, ceea ce se întâmplă în locurile foarte aglomerate. Mulţimea parcă formează un câmp magnetic şi cu toţii se mişcă în acelaşi ritm. 

          Am pus piciorul pe scara rulantă şi îmi simţeam trupul tremurându-mi. Dacă era din cauza agitaţiei sau a temerii de singurătate, nici eu nu mai ştiam. Ştiam doar că simt că mă prabuşesc. Am înaintat câteva trepte şi am apucat pur şi simplu mâna unui străin la întâmplare. 

         Abia când am simţit mâna lui strângându-o cu putere pe a mea mi-am revenit în fire şi mi-am dat seama de cât de deplasat fusese gestul meu, dar nu mi-am retras mâna. Mi-am ridicat privirea să o pot întâlni pe a lui. Era un bărbat frumos. Frumos şi intangibil, parcă. Nu m-a privit nici măcar pentru o secundă, nici nu a tresărit când a simţit că o nebună se apucă de el. Nu a schiţat niciun gest. A continuat pur şi simplu să privească în faţă. Era parcă somnambul. Îşi ţinea spatele ciudat de drept şi bărbia puţin aruncată în aer. Mi-a inspirat mândrie, stăpânire de sine şi încredere. M-a tras după el prin mulţime având grijă să mă direcţioneze stânga-dreapta să nu mă lovească cei care veneau cu viteză din direcţia opusă. Eram şi eu, la rândul meu, parcă hipnotizată. Nu priveam drumul, îl priveam doar pe el şi lăsam uşor, uşor să mi se întipărească în minte cei doi ochi verzi care păreau la fel de ireali precum părea el pe de-a-ntregul. Am făcut slalom printre oameni până ce am ajuns la scările către celălalt peron, iar apoi mi-a dat pur şi simplu drumul la mână şi s-a îndreptat spre ieşirea de la metrou. Am coborât scările aproape cu spatele, încercând din răsputeri să-l urmăresc cum se îndepărtează. Auzeam vag în jurul meu înjurături cum că m-am oprit ca o proastă în mijlocul drumului, dar nu-mi păsa. Eram pur şi simplu sub vrajă.         

         În seara aia, în camera mea, nu m-am mai simţit singură. Aveam în minte un întreg fir de derulat. Am încercat să-mi amintesc pas cu pas tot ce s-a întâmplat. Mi se părea de necrezut că am fost capabilă să reacţionez atât de iraţional. Nu fusese prima oară când simţisem impulsul de a ceda şi a mă apuca pur şi simplu de mâna cuiva, dar mă stăpânisem de fiecare dată. Mi se părea un gest cu totul şi cu totul trăsnit şi iresponsabil. Îmi veneau în minte doar două posibilităţi: una era că voi fi privită ca o sărită de pe fix - şi pe bună dreptate, iar alta că voi da peste cine ştie ce nebun mai nebun ca mine, de care nu voi mai scăpa. Dar ceea ce se întâmplase în seara aia, nu semăna cu absolut nimic din ce-mi imaginasem eu vreodată. Ce se întâmplase în seara aia, mi se păruse magic. 

         Trecuseră zile întregi de când căutam la toate persoanele pe care le vedeam pe stradă sau la metrou ochii ăia verzi, hipnotici; şi nopţi întregi în care mi se derulau în minte imagini cu noi doi plutind prin mulţime, cu mâna lui ţinând-o strâns pe a mea. Ajunsesem să cred că poate visasem sau că din cauza oboselii avusesem halucinaţii. Mi se părea totul atât de ireal şi parcă simţeam că o iau razna că nu mai pot da de el să-mi confirme că ce se întâmplase fusese real. Am încercat în câteva rânduri să-l caut şi pe facebook, deşi, mai mult decât evident, era ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. Apoi am renunţat, chiar dacă în sinea mea încă speram că într-o zi, din întâmplare, pe scările rulante dintre Unirii 1 şi Uniri 2 ochii mei se vor intersecta cu doi ochi verzi superbi. Aş fi vrut doar să am ocazia să-i mulţumesc şi să-l întreb cum de rămăsese aşa calm şi impasibil şi...de ce mă ajutase să trec prin mulţtime, de ce nu-mi dăduse drumul la mână, până la urmă. Măcar atât aş fi vrut de la el.

                                    *

          O altă zi agitată la metrou. Încercam să-mi fac loc prin mulţime şi-mi derulam ziua în minte. Am zâmbit. Fusese o zi frumoasă. Luam fiecare lucru bun care mi se întâmplase în parte şi mulţumeam în sinea mea pentru el. Nu ştiu dacă-mi mulţumeam mie, lui Dumnezeu sau oamenilor care făcuseră posibil ca acel lucru să se întâmple - poate tuturor. Cert este că simţeam recunoştinţă şi încercam cu toată fiinţa mea să mă concentrez pe lucrurile pozitive care mi se întâmplaseră. Era un exerciţiu pe care îl făcusem mult în ultimul timp şi simţeam că dă roade. Mă bucuram, parcă, mai uşor de tot ceea ce mă înconjura şi îmi luam puterea din orice lucru mărunt ce-mi aducea un zâmbet pe faţă. 

         Resimţeam oboseala acumulată pe timpul zilei, dar era doar modul corpului meu de a-mi spune că avusesem  o zi lungă. Şi eram recunoscătoare şi pentru asta. Pentru că avusesem o zi lungă şi obositoare, dar care-mi adusese un plus de bucurie.

           Mi-am făcut loc printre oameni, dar de data asta nu m-am mai supus ritmului lor. Mi-am păstrat pasul încet, încercând să surprind expresia cât mai multor feţe care treceau în grabă pe lângă mine: oboseală, tristeţe, veselie, teamă, încredere, mândrie - normalitate. Am păşit uşor pe scările rulante şi am zâmbit din nou, mai mult din reflex, gândul zburându-mi către un om frumos care într-o seară agitată s-a lăsat prins de mână de către un străin. 

          Amintirea mi-a fost brusc întreruptă când mi-am simţit propria mână strânsă de o alta. Am tresărit şi ochii mei s-au grăbit să găsească acei ochi verzi de care îmi era, parcă, dor. Şi i-au găsit, doar că nu erau verzi, ci albaştrii şi plini de lacrimi. Am coborât scările cu atenţie, apoi l-am tras uşor de mână către un colţ puţin mai ferit de agitaţie. M-am aplecat la nivelul lui ca să-l pot înţelege mai bine. Copilul tremura ca varga şi îngăima printre lacrimi ceva ce nu puteam înţelege, oricât mi-am dat silinţa. Mi-am pus mâinile pe umerii lui, încercând să-l calmez. Mă panicasem şi eu la rândul meu, vâzându-l atât de agitat, dar ştiam că trebuie să-mi păstrez calmul. I-am luat mânuţele într-ale mele ca să îl asigur că e în siguranţă şi că nu e singur. Era îngheţat, dar parcă nu mai tremura chiar aşa tare. Încercam să mă gândesc la ce aveam de făcut când am văzut-o pe mama lui alergând către noi. Nu se întâmplase nimic. Andrei, căci aşa aveam să aflu că îl cheamă, grăbise pasul mai mult decât trebuia şi se pierduse de mama lui. Am răsuflat uşurată că nu fusese nimic grav şi că totul se rezolvase. 

           Îi priveam pe cei doi îndepărtându-se prin mulţime. Andrei, pe care mama sa îl luase în braţe vrând parcă să se asigure că nu va mai pleca niciodată de lângă ea, mă privea zâmbind. Îşi scutura mânuţele mici, vrând parcă să-şi ia la revedere. Atunci am înţeles. 

          Poate că nu am să-l mai întâlesc niciodată pe bărbatul cu ochii verzi care reuşise printr-un simplu gest să-mi facă inima să vibreze. Şi nu-i nimic, pentru că ceea ce s-a întâmplat între noi nu a fost începutul unei poveşti de dragoste, dar a fost despre iubire. Despre iubirea pentru cei din jur şi despre ajutor necondiţionat. Abia după ce am strâns mânuţele lui Andrei înr-ale mele am înţeles că uneori avem pur şi simplu nevoie să fim luaţi de mână şi să ni se spună că totul va fi bine. Nu e nici o slăbiciune şi nici un gest de om ţicnit. E poate pur şi simplu un moment în care pentru puţin timp, măcar, simţim nevoia să nu mergem singuri. Mi-am mai dat seama că la un moment dat fiecare dintre noi poate să se simtă gol pentru că s-a pierdut de ceva sau cineva, dar că într-un final totul o să se termine cu bine. Poate că nu ar mai trebui să ne temem să cerem o mână de ajutor atunci când simţim că nu mai putem face fațã singuri şi nici să dăm drumul unei mâini care la un moment dat are nevoie disperată de mâna noastră ca susţinere. Poate că ar trebui să ne gândim că două mâini împreunate, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, îşi pot fi suport reciproc.

Trenul

            Astăzi am pierdut trenul. S-a întâmplat. Oricât am alergat și oricât m-am agitat, nu am ajuns la timp. Ziua a început dezastruos și totul părea făcut să-mi strice mie liniștea: grabă, tensiune,  autobuz pierdut, taxi pierdut, tren pierdut; genunchii mei tremurând și lacrimile amenințându-mă să-mi inunde ochii. Nimic nu se lega cu nimic și nimic nu părea să fie la locul lui. Frustrarea că pierd timp, bani, nervi năvălea peste mintea mea și mă înfuria. Apoi mi-am adus aminte ce m-a învâțat viața în ultima vreme despre alergat și pierdere. Autobuzul? Lasă-l să fie pierdut, nu alerga după el, va veni altul. Taxiul? La fel. Trenul? La fel. Viața-sănătatea-liniștea-iubirea-de ele ai grijă! Nu, nu alerga nici măcar după ele! Așteptă-le cu calm, simte-le, trăiește-le, bucură-te și când va fi timpul, lasă-le și pe ele să plece. Toate ”pleacă” la un moment dat, toate trec. Important e cu ce rămâi în urma lor. La final ce ai învățat, ce ai simțit, ce ai gândit, cum te-ai schimbat și ce ai devenit. Despre asta e vorba! Lucrurile trecătoare și nesemnificative se pot înlocui, iar lucrurile cu adevărat importante au nevoie de timp, răbdare și implicare. So keep calm and take care of the things that really matter! 

Sursa foto: https://www.dphotographer.co.uk/image/265444/ghost_train

Cine esti?

       Cine esti? De unde ai plecat si incotro te indrepti? Ce te defineste? Ce te bucura si ce te intristeaza? Ce te motiveaza si ce te doboara? Ce cauti? Pe cine cauti? Cu cine te lupti si cu ce arme? Spre ce alergi? Si daca alergi, de ce privesti in urma? Nu iti e teama ca o sa te impiedici?

        Oprește-te! Ia o pauza, trage-ti sufletul si priveste-te! Cand te-ai privit ultima oara? Erai la fel? Ai mai imbatranit? Ai mai invatat? Ai mai pierdut? Ai mai castigat? Ce ai mai facut? Ce ai mai gandit? Ce ai mai simtit? Cum mai arata viata ta in ultima vreme?

Scrisoare cãtre Dumnezeu

     Eu cred cã nu eşti bãrbos. Sau, mã rog, nu doar bãrbos. Eu cred cã eşti chel şi pletos; alb, negru şi galben; straight şi gay; tânãr şi bãtrân; scund şi înalt. 

     Eu cred cã eşti luminã şi soare, noapte şi stele; cer şi pãmânt; divin şi uman. Eu cred cã eşti orice mă înconjoarã, orice face lumea sã se mişte. 

     Eu nu cred că ai un nume: Dumnezeu, Iisus, Budha, Alah...eu cred cã eşti pur şi simplu TU: omniprezent, indiferent de formã, timp sau spaţiu. 

    Eu cred cã eşti în zâmbetele oamenilor şi bucuria copiilor, în fiecare rãsãrit şi în fiecare speranţã. 

     Eu cred pur şi simplu cã eşti, indiferent de sex, vârstã, culoare sau nume. Astea sunt simple etichete date de noi, oamenii, pentru cã atât ne permite vocabularul sã exprimãm. 

     Şi...pentru mine mai mult decât orice, TU eşti orice, oricine - te regãsesc cel mai mult în oameni şi în naturã. Poate şi asta este prea superficial, comparativ cu ceea ce reprezinţi, dar eu aşa te simt.

     PS: eu te numesc Dumnezeu, pentru cã aşa am fost educatã sã-ţi spun, dar tu eşti pur şi simplu TU, fãrã graniţa unei denumiri banale.

Mizerii - Partea a II-a (CUMUL)

       ~Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un copil mai frumos. Ochii ăia verzi, așa mari și luminoși aveau parcă puterea să îți pătrundă în suflet. Parcă știau tot ce nici măcar tu nu mai știai. Mă fermeca fiecare gest pe care îl făcea și mă stăpâneam cu greu să nu arăt mai multă afecțiune decât ar fi fost normal. Mama ei mă privea zâmbind, chiar dacă părea puțin îngrijorată.

          Grăbit și zăpăcit a apărut lângă noi, ca de nicăieri, și tatăl copilei. Și-a luat fata în brațe și a sărutat-o cu foc pe obraz. Părea obosit, dar o simplă mânuță atingându-i ochii a avut puterea să șteargă toate orele nedormite, toate grijile și supărările adunate de-a lungul zile. Mi se părea o minune cum o mogâldeață de om avea un efect așa mare asupra celor din jur.

          Am mai privit o dată acei doi ochi verzi, mi-am luat politicos la revedere și am plecat. Era și cazul. Nu aveam ce căuta în acel tablou frumos de familie. Îi priveam pe după umăr cum se îndepărtează și speram, în sinea mea, că într-o zi și familia mea va arăta așa. Fericită.~

         

Astăzi vreau să fie despre viața mea expusă printre străzi: simplă, la vedere, fără efecte speciale și fără alți spectatori în afară de mine.

          ~Am urcat în primul autobuz care a venit și eram pregătită să merg oriunde mă va duce. Chiar pe scaunele din dreapta mea stăteau o fetiță împreună cu tatăl ei. Micuța își tot ducea mâna la cap să vadă dacă nu cumva elasticul i-a eliberat părul mult prea scurt pentru a putea fi prins în coadă. Totul era în regulă, mică bucată de material era încă la locul ei. Mi s-a părut drăguță în stângăcia ei. A apucat apoi, cu ambele mânuțe, floricica pe care o avea pusă la ureche. Am crezul inițial că vrea să o privescă mai bine, dar gestul copilei m-a surprins. I-a aruncat o privire tatălui său, care părea cu totul și cu totul pierdut în spațiu și, când a fost sigură că nu o vede nimeni, a strivit floarea în mână și a aruncat-o ca și când i-ar fi făcut cel mai mare rău posibil. Apoi, și-a întors privirea către geam și cel mai probabil a început să plângă. Tatăl era impasibil. Hipnotizat, parcă, privea drept înainte fără să aibă nicio reacție.

          Toată scena mi s-a părut mult prea ciudată, așa că am decis să cobor la prima stație. Încercam să-mi iau mintea de la ceea ce se întâmplase în autobuz. Am catalogat totul ca un gest al unui copil supărat că nu primește toată atenția pe care o vrea. Mi se părea că, deși copiii zilelor noastre au mult mai multe lucruri decât aveam noi la vărsta lor, nimic nu-i poate mulțumi. Mi-a luat mult până să realizez că a avea mai multe lucruri nu este egal cu a fi mai fercit.

          Odată ajunsă în stație, primul meu gest a fost să-mi aranjez colțurile rochiei. Uram materialele care se șifonează ușor, dar iubeam acea rochie de un alb imaculat petru că mă făcea să mă simt inocentă și frumoasă. Momentul de autoapreciere mi-a fost brusc întrerupt de zarva destul de mare pe care o făceau un bărbat și o femeie. Nu reușeam să-mi dau seama cu exactitate ce se întâmplă.

          Bărbatul pe care îl vedeam de la spate avea o poziție a corpului destul de încordată. Se agita și părea că vrea să apuce, cu destul de multă agresivitate, ceva ce femeia ținea la spate. Ea, avea o expresie hotărâtă și rece. Eram din ce în ce mai curioasă care era obiectul pentru care se certau și ce legătură avea el cu reproșurile pe care și le aruncau.

           Fiori reci mi-au ivadat șirea spinării când am văzut ”obiectul” scoțăndu-și ușor căpșorul de după fusta mamei, lăsând să se vadă doi ochi înlăcrimați și speriați.  N-am mai putut sta să urmăresc continuarea. Pur și simplu nu am mai avut puterea. Simțeam cum încep să mă înfierbântez și îmi era tare teamă că voi avea o reacție exegerată și voi interveni într-o discuție care, în definitiv, nu avea nimic de-a face cu mine.

          Am făcut sânga împrejur și am plecat cât de repede am putut. Mai fusesem martoră și a altor scene care să-mi producă revoltă, dar aceea a reușit șă activeze în mine o furie pe care nu puteam să mi-o explic. M-am simțit ușurată când mi-a apărut în cale prima bancă, pentru că-mi îmi tremura tot corpul. Înainte de a mă așeza, am mai aruncat o privire în urmă. Mă îndepărtasem suficient. M-am așezat.  Pentru un moment, habar nu am de ce, am avut impresia că mi-am pierdut elasticul și mi-am dus grăbită mâna la păr. Am realizat că, defapt, nici măcar nu plecase de acasă cu părul prins. Mi-am netezit puțin pletele și mi-am lăsat capul să-mi alunece în palme.

          Salutul ei m-a făcut să tresar. Mi-am ridicat privirea. În fața mea se contura un chip luminos și zâmbitor. Am salutat și eu, din politețe, dar mă simțeam extrem de stânjenită pentru că oricât de tare mă străduiam, nu reușeam să-mi dau seama cine era persoana din fața mea. 

          M-a întrebat cu extrem de mult entuziasm ce am mai făcut de când nu ne-am mai văzut. I-am răspuns încurcată că bine, dar îmi era tare teamă că își va da seama că nu am habar cine e. Ca să evit momentul stânjenitor, mă pregăteam să fac ceea ce fac deobicei în situații de genul, adică să recunosc că nu îmi aduc aminte de ea. Eram conștientă că nu va da prea bine, dar preferam să fiu sinceră de la început. Îmi formulam în minte un mod mai drăguț prin care să-i spun asta, dar nu am mai apucat să-i zic nimic. Fata, vizibil entuziasmată, nu mi-a mai așteaptă răspunsul, ci a început să-mi povestească, aproape dintr-o suflare, tot ceea ce făcuse ea în ultimul timp. Faptul că m-a întrebat ce am mai făcut, doar de complezență, m-a deranjat pe moment. Mi s-a părut nepoliticoasă. Apoi i-am privit expresia plină de bucurie și ochii strălucindu-i de încântare și am lăsat să treacă pe lângă mine orice urmă de dezamăgire. Nu puteam, cu toate astea, să fiu cu adevărat atentă la tot ceea ce-mi spunea. Îi auzeam cuvintele, dar mă concentram pe trăsăturile ei fizice, pe poziția corpului și mai ales pe cei doi ochi verzi, hipnotici, care parcă mă scanau. Îmi dădea un sentiment de neliniște și mă sâcâia cumplit faptul că nu puteam să-mi amintesc cine era, deși îmi părea extrem de familiară.

          Vorbea mult și precipitat. Mereu m-au obosit oamenii care vorbesc așa, dar bucuria cu care rostea amalgamul de cuvinte, făcea ca totul să fie mai ușor de suportat. Mi-am dat seama din ce-mi spunea că era la liceu, clasa a XI-a sau a XII-a. Afirma cu bucurie și mândrie că s-a schimbat mult și că lucrurile merg bine la școală, că acum este apreciată de toți profesorii și că are rezultate bune. Mi-a mai spus și că e mai bine, că nu îi mai e așa greu. Vedeam cum ușor, ușor zâmbetul îi pierea de pe față. Ochii își pierdeau culoarea și lacrimile i se zbăteau să-i iasă. Mi-a citit surprinderea pe față și m-a întrebat dacă știu ce s-a întâmplat. I-am răspuns că nu. Și-a lăsat privirea în pământ și...a tăcut. Nu știam dacă plângea sau pur și simplu se gândea la cum să-mi răspundă. M-am apropiat mai tare de ea și i-am atins umerii. Și-a ridicat încet capul până când privirile ni s-au intersectat.

          Da, lacrimile câștigaseră bătălia; i se prelingeau ușor pe obraji scoțându-i parcă și mai mult în evidență fața care i se înroșise ca racul. După un moment prelungit de tăcere și-a șters lacrimile cu mâna, făcând eforturi să zâmbească. Mi-a spuns doar că viața ei s-a schimbat mult și că a îvățat că trebuie să-i apreciezi și să le arăți celor dragi cât de mult îi iubești atâta timp cât mai poți face asta. Am dedus că, probabil, a pierdut pe cineva drag, dar nu-mi mi-a mai zis nimic despre asta. Și-a șters și ultimele lacrimi de pe obraji, a tras adânc aer în piept și a continuat să-mi povestească despre școală și despre prietenul ei pe care îl iubește mult și care reușește să o facă fericită. Eu nu știam ce să mai cred. Am rămas puțin blocată și nu înțelegeam cum poate să-și revină așa ușor și să zâmbească din nou ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

          Eram sceptică la adresa ei și la cât de sincere îi erau manifestările. Mi-a dat impresia că vrea pur și simplu să-mi atragă simpatia. Apoi am început din nou să o analizez. Nu mințea. Îi vedeam zâmbetul larg, dar și ochii încă roșii. Îi simțea vocea tremurându-i, iar pumnii și-i ținea încleștați ca și când asta ar fi ajutat-o să-și vină în fire. De îndată ce m-am lămurit că este sinceră, o grămadă de îmtrebări mi-au invadat mintea: cum de reușea să se repună așa repede pe poziții? cât de mult rău îi făcea să afișeze acel zâmbet imens când sufletul îi plângea? cât avea să mai reziste așa? de unde atâta forță?  Nu am avut prea mult timp să-mi găsesc răspunsuri, pentru că i-am simțit mâna atingându-mi brațul. Pierdusem iar firul discuției. Probabil sesizase și ea asta, pentru că deja își lua la revedere. S-a apropiat de mine, m-a luat în brațe și mi-a spus să am grijă de mine. Ciudat, asta spun și eu tuturor celor dragi atunci când îmi iau la revedere de la ei.

~

          Întâlnirea cu fata pe care nici măcar nu știu cum o cheamă, mi-a produs sentimente contradictorii și o stare de confuzie pe care nu mi-o pot explica. Părea o copilă cu suflet bun, dar este ceva la ea ce-mi produce fiori, mă neliniștește. Ochii ei emanau o forță pe care nu o pot înțelege. Știu că citise prin mine, că știa cine sunt, ce vreau și de ce mă tem, încă de dinainte să fi apucat să rostesc vreun cuvânt. Mă frustrează atât de tare faptul că deși ea era singura care vorbise, era de asemenea și singura care știa totul despre mine. Deodată, toate lucruile care îmi plăcuseră la ea, încep să mi se pară insuportabile. Nu-mi este obișnuit să aibă altcineva control asupra mea, și oricât de stupid ar suna, asta simt în legătură cu ea: că într-un fel pe care nu mi-l pot explica, m-a controlat, m-a dominat.

                 Mi-am început ziua cu zâmbetul pe buze, entuziasms și dorință de a mă bucura de viață, dar tot ce simt acum este frustrare si nesiguranță. Mi se plimbă prin minte imagini cu locuri și oameni, scene despre care nu-mi pot da seama când și sub ce formă le-am trăit. Fac cu mâna unui taxi și urc grăbită. Tot ceea ce îmi doresc este să ajung cât mai repede acasă. Toată starea mea de spirit este compromisă, fără ca măcar să înțeleg de ce. Privesc pe geamul taxiului și observ norii negri care se abat asupra orașului. Totul într-o fracțiune de secundă, parcă. Nu-mi pot da seama, pentru că mi se pare că timpul s-a dilatat iar eu nu mai fac parte din el. 

          Îmi sprijin capul de geamul mașinii și încerc din răsputeri să mă opresc din gândit. Simt cum mintea stă să-mi explodeze de atâta presiune. Respirația îmi devine neregulată, iar tot ce-mi doresc este să mă calmez, să alung starea de agitație pe care o simt atât de puternică și să îmi regăsesc calmul.

          Drumul cu mașina îmi pare mult prea scurt. Nu am avut timp să mă liniștesc. Cobor grăbită din taxi și, deși primul impuls este să alerg spre scara blocului, pur și simplu mă opresc acolo, în mijlocul străzii. Las stopii mari de ploaie să-mi inunde fața în speranța că vor reuși să spele toate lucrurile pe care le simt și nu le mai pot gestiona.  Nu funcționează. Simt doar cum apa mi-a ajuns la piele. Mai arunc o privire spre cer, parcă să mă conving că totul e real și urc scările către apartament.

          Nu mai am puterea să mă dezbrac, nu mai am putere asă mă adun, nu mai am putere să mă lupt cu toate gândurile și sentimentele care îmi năvălesc prin minte. Mă las pur și simplu să mă prăbușesc în pat și aștept. Ce? Nu mai știu. 

          Privesc de ce-urile, cum-urile, dacã-urile, când-urile şi pânã când-urile care mi-au îmbâcsit de mizerii pereții minţii şi ai sufletului şi simt cum mi se strânge stomacul. Aş putea sã încerc sã-i curãţ cu lacrimi, dar nici sã plâng nu mai pot.

        Îmi închid ochii în speranţa cã atunci când îi voi deschide toatã mizeria va fi dispãrut, aşa, ca prin minune. Ascult ploaia cum loveşte cu putere în geam şi parcã mã mai liniştesc...

Mizerii - Partea I (ZBUCIUM)

          Mi-am împrăștiat gândurile și sentimentele prin cameră și nu-mi găsesc puterea să strâng dezastrul care mă înconjoară. Îmi găsesc scuze că poate prinde bine și puțină dezordine, că nu trebuie să fie totul organizat, că viața e în sine un întreg talmeș-balmeș, dar cred că îmi e pur și simplu teamă. Dacă așezând în ordine un lucru voi găsi alte zece în dezordine? Dacă va dura prea mult să fac curat? Dacă pierd timp din viață făcând curat când aș putea pur și simplu să ies în lume și să trăiesc?

       Privesc de ce-urile, cum-urile, dacă-urile, când-urile și până când-urile care mi-au îmbâcsit de mizerii pereții minții și ai sufletului și simt cum mi se strânge stomacul. Aș putea să încerc să-i curăț cu lacrimi, dar nici să plâng nu mai pot. 

          Îmi închid ochii în speranța că atunci când îi voi deschide toată mizeria va fi dispărut, așa ca prin minune. Ascult ploaia cum lovește cu putere în geam și parcă mă mai liniștesc. 

       Deschid ochii și totul e neschimbat, firește. Îmi concentrez atenția pe o amintire aruncată într-un colț al camerei. Mă ridic și îmi fac curaj să mă apropii de ea. 

     ~Era vară și soare, râdeam. Te priveam zâmbind și mi se umplea sufletul de bucurie. Trecuse mult timp de când nu te mai văzusem, îmi lipsisei. Mă țineai strâns de mână fără să îți pese dacă era sau nu normal să mai faci asta. Erai fericit să mă ai aproape. Și eu eram. Te-am strâns de mână făcându-te atent la mine. Te-am privit cu seriozitate drept în ochi și ai devenit și tu serios la rândul tău. Ți-am spus că oricât te-aș iubi nu-mi pot permite să mai joc în piesa ta de teatru mult prea plină de haos ca să aibă sens. Ți-am zis că nu pot juca un rol secvențial după ce am jucat atâția ani rolul principal. Mi-ai dat drumul la mână. Erai un regizor mult prea orgolios ca să accepți sugestii...~

          Încep să-mi curgă încet lacrimi pe obraji. A durut, dar parcă mă simt mai eliberată; nu în sensul că am șters amintirea cu cârpa de praf, ci că am așezat-o frumos în biblioteca minții, acolo unde îmi țin toate lucrurile dragi. Nu am încercat să mă descotorosesc de ea, ci pur și simplu am integrat-o, am pus-o acolo unde îi era locul, în interiorul meu. 

          Pe noptieră, chiar lângă poza cu noi doi, e aruncat primul tău sărut.~Era o seară călduroasă de iunie. Cerul ne veghea, iar o melodie de dragoste ne împingea unul către celălalt.~Îl iau și-l lipesc de buzele mele, e încă destul de cald. Tremur, dar nu de fericire ca atunci, ci de durere că nu am să-l mai simt de aici înainte cum îmi acoperă cu iubire buzele. 

          Simt cum mi se taie respirația. Îmi privesc corpul și îmi dau seama că e și el murdărit de speranțe, așteptări, minciuni și dezamăgiri. Caut să-l curăț cu reproșuri și dorințe de răzbunare. Vreau să-mi fac dreptate! Vreau să ajungi și tu să încerci să te uiți în oglinda propriului suflet și să-ți dai seama că e atât de plină de praf, încât tot ceea ce mai poți să distingi în ea sunt doar urme a ceea ce erai!

          Mă așez din nou în pat și strâng la piept ursulețul copilăriei mele. Cineva, nici nu mai știu cine și când, i-a rupt din piept inimioara umplută cu speranțe. A rămas un ursuleț al copilăriei trist și desfigurat, căruia îi lipsește inima, culoarea și bucuria. Cu toate astea, îmi face atât de bine să îl strâng la piept. 

          Izbucnesc din nou în lacrimi și mă las să alunec pe spate. Mă foiesc în stânga și-n dreapta până când, epuizată fiind, îmi lipesc fața de pătură. O privesc și îmi dau seama că te-am dezamăgit, dragă mamă. Tu ai țesut-o atât de frumos cu fire de înțelepciune, căldură, bunătate, iubire...și mi-ai dat-o să o păstrez ca zestre de preț pentru când o să am cea mai mare nevoie de ea, iar eu deja am distrus-o cu lacrimi, regrete și dureri pe care nu le mai înțeleg nici eu. Sunt ca un copil care a stricat unul dintre cele mai de preț obiecte din casă și oricât ar încerca să-l repare, știe că nu va mai reuși. Pentru câteva momente mă întorc în brațele tale și mă simt protejată și liniștită așa cum nu m-am mai simțit de multă vreme. Îmi închid ochii și mă las purtată de căldura pieptului tău.