Mi-am împrăștiat gândurile și sentimentele prin cameră și nu-mi găsesc puterea să strâng dezastrul care mă înconjoară. Îmi găsesc scuze că poate prinde bine și puțină dezordine, că nu trebuie să fie totul organizat, că viața e în sine un întreg talmeș-balmeș, dar cred că îmi e pur și simplu teamă. Dacă așezând în ordine un lucru voi găsi alte zece în dezordine? Dacă va dura prea mult să fac curat? Dacă pierd timp din viață făcând curat când aș putea pur și simplu să ies în lume și să trăiesc?
Privesc de ce-urile, cum-urile, dacă-urile, când-urile și până când-urile care mi-au îmbâcsit de mizerii pereții minții și ai sufletului și simt cum mi se strânge stomacul. Aș putea să încerc să-i curăț cu lacrimi, dar nici să plâng nu mai pot.
Îmi închid ochii în speranța că atunci când îi voi deschide toată mizeria va fi dispărut, așa ca prin minune. Ascult ploaia cum lovește cu putere în geam și parcă mă mai liniștesc.
Deschid ochii și totul e neschimbat, firește. Îmi concentrez atenția pe o amintire aruncată într-un colț al camerei. Mă ridic și îmi fac curaj să mă apropii de ea.
~Era vară și soare, râdeam. Te priveam zâmbind și mi se umplea sufletul de bucurie. Trecuse mult timp de când nu te mai văzusem, îmi lipsisei. Mă țineai strâns de mână fără să îți pese dacă era sau nu normal să mai faci asta. Erai fericit să mă ai aproape. Și eu eram. Te-am strâns de mână făcându-te atent la mine. Te-am privit cu seriozitate drept în ochi și ai devenit și tu serios la rândul tău. Ți-am spus că oricât te-aș iubi nu-mi pot permite să mai joc în piesa ta de teatru mult prea plină de haos ca să aibă sens. Ți-am zis că nu pot juca un rol secvențial după ce am jucat atâția ani rolul principal. Mi-ai dat drumul la mână. Erai un regizor mult prea orgolios ca să accepți sugestii...~
Încep să-mi curgă încet lacrimi pe obraji. A durut, dar parcă mă simt mai eliberată; nu în sensul că am șters amintirea cu cârpa de praf, ci că am așezat-o frumos în biblioteca minții, acolo unde îmi țin toate lucrurile dragi. Nu am încercat să mă descotorosesc de ea, ci pur și simplu am integrat-o, am pus-o acolo unde îi era locul, în interiorul meu.
Pe noptieră, chiar lângă poza cu noi doi, e aruncat primul tău sărut.~Era o seară călduroasă de iunie. Cerul ne veghea, iar o melodie de dragoste ne împingea unul către celălalt.~Îl iau și-l lipesc de buzele mele, e încă destul de cald. Tremur, dar nu de fericire ca atunci, ci de durere că nu am să-l mai simt de aici înainte cum îmi acoperă cu iubire buzele.
Simt cum mi se taie respirația. Îmi privesc corpul și îmi dau seama că e și el murdărit de speranțe, așteptări, minciuni și dezamăgiri. Caut să-l curăț cu reproșuri și dorințe de răzbunare. Vreau să-mi fac dreptate! Vreau să ajungi și tu să încerci să te uiți în oglinda propriului suflet și să-ți dai seama că e atât de plină de praf, încât tot ceea ce mai poți să distingi în ea sunt doar urme a ceea ce erai!
Mă așez din nou în pat și strâng la piept ursulețul copilăriei mele. Cineva, nici nu mai știu cine și când, i-a rupt din piept inimioara umplută cu speranțe. A rămas un ursuleț al copilăriei trist și desfigurat, căruia îi lipsește inima, culoarea și bucuria. Cu toate astea, îmi face atât de bine să îl strâng la piept.
Izbucnesc din nou în lacrimi și mă las să alunec pe spate. Mă foiesc în stânga și-n dreapta până când, epuizată fiind, îmi lipesc fața de pătură. O privesc și îmi dau seama că te-am dezamăgit, dragă mamă. Tu ai țesut-o atât de frumos cu fire de înțelepciune, căldură, bunătate, iubire...și mi-ai dat-o să o păstrez ca zestre de preț pentru când o să am cea mai mare nevoie de ea, iar eu deja am distrus-o cu lacrimi, regrete și dureri pe care nu le mai înțeleg nici eu. Sunt ca un copil care a stricat unul dintre cele mai de preț obiecte din casă și oricât ar încerca să-l repare, știe că nu va mai reuși. Pentru câteva momente mă întorc în brațele tale și mă simt protejată și liniștită așa cum nu m-am mai simțit de multă vreme. Îmi închid ochii și mă las purtată de căldura pieptului tău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu