Ia-ma de mana fara teama!

Nu mi-am dat seama cât de obosită eram decât atunci când am coborât din metrou. Era cumva normal, după mai bine de zece ore de când eram plecată de acasă să mă simt aşa, dar cu toate astea ştiam că obosite nu-mi erau trupul şi mintea, ci sufletul. 

           Era o altă seară aglomerată la Unirii şi simplu gând că trebuie să trec tronsonul spre Unirii 2 îmi dădea fiori. Mă strecuram uşor prin mulţime şi mă gândeam la cum fusese ziua mea. Am zâmbit. Fusese o zi frumoasă în care mă simţisem înconjurată de oameni calzi şi afectuoşi care aveau grijă să-mi lumineze viaţa. Cred că asta era defapt problema - dacă mi-ai fi întrebat cunoştinţele, marea majoritate m-ar fi descris ca fiind un om vesel, plin de energie şi entuziasm. Erau atât de puţini oameni care să-mi cunoască rănile, cicatricile şi temerile. Mi se părea atât de apăsătoare antiteza dintre bucuria pe care o simţeam la facultate, fiind înconjurată de o grămadă de oameni, şi singurătatea şi tristeţea pe care le resimţeam când rămâneam doar eu cu demonii mei. 

         Sentimentul de gol pe care îl încercam aducea cu el şi o stare de ameţeală ce era amplificată de agitaţia din jurul meu. Mi se părea că toţi se grăbesc atât de tare spre... nimic. Vedeam siluete aproape blurate cum trec în grabă pe lângă mine şi, oricât de mult aş fi vrut să-mi încetinesc ritmul mersului, pentru că simţeam că mă sufoc, siluetele parcă mă trăgeau după ele şi mă obligau să grăbesc pasul. Mi s-a părut mereu fascinant şi înfricoşător în acelaşi timp, ceea ce se întâmplă în locurile foarte aglomerate. Mulţimea parcă formează un câmp magnetic şi cu toţii se mişcă în acelaşi ritm. 

          Am pus piciorul pe scara rulantă şi îmi simţeam trupul tremurându-mi. Dacă era din cauza agitaţiei sau a temerii de singurătate, nici eu nu mai ştiam. Ştiam doar că simt că mă prabuşesc. Am înaintat câteva trepte şi am apucat pur şi simplu mâna unui străin la întâmplare. 

         Abia când am simţit mâna lui strângându-o cu putere pe a mea mi-am revenit în fire şi mi-am dat seama de cât de deplasat fusese gestul meu, dar nu mi-am retras mâna. Mi-am ridicat privirea să o pot întâlni pe a lui. Era un bărbat frumos. Frumos şi intangibil, parcă. Nu m-a privit nici măcar pentru o secundă, nici nu a tresărit când a simţit că o nebună se apucă de el. Nu a schiţat niciun gest. A continuat pur şi simplu să privească în faţă. Era parcă somnambul. Îşi ţinea spatele ciudat de drept şi bărbia puţin aruncată în aer. Mi-a inspirat mândrie, stăpânire de sine şi încredere. M-a tras după el prin mulţime având grijă să mă direcţioneze stânga-dreapta să nu mă lovească cei care veneau cu viteză din direcţia opusă. Eram şi eu, la rândul meu, parcă hipnotizată. Nu priveam drumul, îl priveam doar pe el şi lăsam uşor, uşor să mi se întipărească în minte cei doi ochi verzi care păreau la fel de ireali precum părea el pe de-a-ntregul. Am făcut slalom printre oameni până ce am ajuns la scările către celălalt peron, iar apoi mi-a dat pur şi simplu drumul la mână şi s-a îndreptat spre ieşirea de la metrou. Am coborât scările aproape cu spatele, încercând din răsputeri să-l urmăresc cum se îndepărtează. Auzeam vag în jurul meu înjurături cum că m-am oprit ca o proastă în mijlocul drumului, dar nu-mi păsa. Eram pur şi simplu sub vrajă.         

         În seara aia, în camera mea, nu m-am mai simţit singură. Aveam în minte un întreg fir de derulat. Am încercat să-mi amintesc pas cu pas tot ce s-a întâmplat. Mi se părea de necrezut că am fost capabilă să reacţionez atât de iraţional. Nu fusese prima oară când simţisem impulsul de a ceda şi a mă apuca pur şi simplu de mâna cuiva, dar mă stăpânisem de fiecare dată. Mi se părea un gest cu totul şi cu totul trăsnit şi iresponsabil. Îmi veneau în minte doar două posibilităţi: una era că voi fi privită ca o sărită de pe fix - şi pe bună dreptate, iar alta că voi da peste cine ştie ce nebun mai nebun ca mine, de care nu voi mai scăpa. Dar ceea ce se întâmplase în seara aia, nu semăna cu absolut nimic din ce-mi imaginasem eu vreodată. Ce se întâmplase în seara aia, mi se păruse magic. 

         Trecuseră zile întregi de când căutam la toate persoanele pe care le vedeam pe stradă sau la metrou ochii ăia verzi, hipnotici; şi nopţi întregi în care mi se derulau în minte imagini cu noi doi plutind prin mulţime, cu mâna lui ţinând-o strâns pe a mea. Ajunsesem să cred că poate visasem sau că din cauza oboselii avusesem halucinaţii. Mi se părea totul atât de ireal şi parcă simţeam că o iau razna că nu mai pot da de el să-mi confirme că ce se întâmplase fusese real. Am încercat în câteva rânduri să-l caut şi pe facebook, deşi, mai mult decât evident, era ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. Apoi am renunţat, chiar dacă în sinea mea încă speram că într-o zi, din întâmplare, pe scările rulante dintre Unirii 1 şi Uniri 2 ochii mei se vor intersecta cu doi ochi verzi superbi. Aş fi vrut doar să am ocazia să-i mulţumesc şi să-l întreb cum de rămăsese aşa calm şi impasibil şi...de ce mă ajutase să trec prin mulţtime, de ce nu-mi dăduse drumul la mână, până la urmă. Măcar atât aş fi vrut de la el.

                                    *

          O altă zi agitată la metrou. Încercam să-mi fac loc prin mulţime şi-mi derulam ziua în minte. Am zâmbit. Fusese o zi frumoasă. Luam fiecare lucru bun care mi se întâmplase în parte şi mulţumeam în sinea mea pentru el. Nu ştiu dacă-mi mulţumeam mie, lui Dumnezeu sau oamenilor care făcuseră posibil ca acel lucru să se întâmple - poate tuturor. Cert este că simţeam recunoştinţă şi încercam cu toată fiinţa mea să mă concentrez pe lucrurile pozitive care mi se întâmplaseră. Era un exerciţiu pe care îl făcusem mult în ultimul timp şi simţeam că dă roade. Mă bucuram, parcă, mai uşor de tot ceea ce mă înconjura şi îmi luam puterea din orice lucru mărunt ce-mi aducea un zâmbet pe faţă. 

         Resimţeam oboseala acumulată pe timpul zilei, dar era doar modul corpului meu de a-mi spune că avusesem  o zi lungă. Şi eram recunoscătoare şi pentru asta. Pentru că avusesem o zi lungă şi obositoare, dar care-mi adusese un plus de bucurie.

           Mi-am făcut loc printre oameni, dar de data asta nu m-am mai supus ritmului lor. Mi-am păstrat pasul încet, încercând să surprind expresia cât mai multor feţe care treceau în grabă pe lângă mine: oboseală, tristeţe, veselie, teamă, încredere, mândrie - normalitate. Am păşit uşor pe scările rulante şi am zâmbit din nou, mai mult din reflex, gândul zburându-mi către un om frumos care într-o seară agitată s-a lăsat prins de mână de către un străin. 

          Amintirea mi-a fost brusc întreruptă când mi-am simţit propria mână strânsă de o alta. Am tresărit şi ochii mei s-au grăbit să găsească acei ochi verzi de care îmi era, parcă, dor. Şi i-au găsit, doar că nu erau verzi, ci albaştrii şi plini de lacrimi. Am coborât scările cu atenţie, apoi l-am tras uşor de mână către un colţ puţin mai ferit de agitaţie. M-am aplecat la nivelul lui ca să-l pot înţelege mai bine. Copilul tremura ca varga şi îngăima printre lacrimi ceva ce nu puteam înţelege, oricât mi-am dat silinţa. Mi-am pus mâinile pe umerii lui, încercând să-l calmez. Mă panicasem şi eu la rândul meu, vâzându-l atât de agitat, dar ştiam că trebuie să-mi păstrez calmul. I-am luat mânuţele într-ale mele ca să îl asigur că e în siguranţă şi că nu e singur. Era îngheţat, dar parcă nu mai tremura chiar aşa tare. Încercam să mă gândesc la ce aveam de făcut când am văzut-o pe mama lui alergând către noi. Nu se întâmplase nimic. Andrei, căci aşa aveam să aflu că îl cheamă, grăbise pasul mai mult decât trebuia şi se pierduse de mama lui. Am răsuflat uşurată că nu fusese nimic grav şi că totul se rezolvase. 

           Îi priveam pe cei doi îndepărtându-se prin mulţime. Andrei, pe care mama sa îl luase în braţe vrând parcă să se asigure că nu va mai pleca niciodată de lângă ea, mă privea zâmbind. Îşi scutura mânuţele mici, vrând parcă să-şi ia la revedere. Atunci am înţeles. 

          Poate că nu am să-l mai întâlesc niciodată pe bărbatul cu ochii verzi care reuşise printr-un simplu gest să-mi facă inima să vibreze. Şi nu-i nimic, pentru că ceea ce s-a întâmplat între noi nu a fost începutul unei poveşti de dragoste, dar a fost despre iubire. Despre iubirea pentru cei din jur şi despre ajutor necondiţionat. Abia după ce am strâns mânuţele lui Andrei înr-ale mele am înţeles că uneori avem pur şi simplu nevoie să fim luaţi de mână şi să ni se spună că totul va fi bine. Nu e nici o slăbiciune şi nici un gest de om ţicnit. E poate pur şi simplu un moment în care pentru puţin timp, măcar, simţim nevoia să nu mergem singuri. Mi-am mai dat seama că la un moment dat fiecare dintre noi poate să se simtă gol pentru că s-a pierdut de ceva sau cineva, dar că într-un final totul o să se termine cu bine. Poate că nu ar mai trebui să ne temem să cerem o mână de ajutor atunci când simţim că nu mai putem face fațã singuri şi nici să dăm drumul unei mâini care la un moment dat are nevoie disperată de mâna noastră ca susţinere. Poate că ar trebui să ne gândim că două mâini împreunate, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, îşi pot fi suport reciproc.