Astazi am sa vorbesc despre tine. Tu, cea pe care chiar nu m-as fi gandit ca o voi numi vreodata "prietena". Da, tu ciudato, chiar tu!
Te priveam de dimineata, de pe geam, cum iti iei la revedere de la parintii tai. Ma uitam la expresia ta si intelegeam ca faceai iarasi lucrul ala care ma enerveaza atat de tare pe mine. Incercai sa pari ok, cand nu erai. Stiu ca mereu iti e greu cand te desparti de ai tai, dar aproape niciodata nu recunosti asta. Cert este ca te priveam si simteam.....putina tristete si putin mai multa.....mandrie. Ma gandeam la faptul ca desi de multe ori e greu, suntem aici, impreuna si ne indeplinim visul. Visul nostru. Iti vine sa crezi? Daca mi-ar fi spus cineva acum vreo 12 ani ca noi doua o sa fim prietene, probabil as fi izbucnit in ras si i-as fi zis ca e nebun, dar...viata e al naibii de ciudata si complicata.
Ma enervai atat de tare. Poate nu chiar din clasa I, dar din a II-a, cu siguranta. Erai copilul stie tot, preferata invatatoarei. Iar eu? Eu eram "copilul problema" pe care, in majoritatea timpului, lumea il igonra. Intelegi, deci, cat de antipatica imi erai. Dar nu mi-am manifestat antipatia de la inceput. De fapt, cred ca ai inceput sa-mi displaci cu adevarat abia in generala. Chiar nu te suportam. Pentru mine erai "enciclopedia ambulanta a clasei", "tocilara" si desigur, si motivul de glume in cercul meu de preteni de atunci. Dar serios acum, nici eu nu-ti eram mai simpatica tie. Noi eram, aparent, polii opusi ai clasei. Tu linistita, mereu politicoasa si atenta la ore, iar eu putin razvratita si irascibila si poate uneori si putin obraznica. Pot doua persoane total opuse sa devina cele mai bune prietene? Daca m-ar fi intrebat cineva asta atunci as fi zis clar ca nu. Dar acum, uitandu-ma la noi doua, stiu cert ca da. Daca ne mai ceratam? Da, zilnic, din orice. Daca te iubesc? Neah...nu o sa-ti spun asta. O sa-ti spun doar ca oricat de nesuferita as fi, oricat de mult te-as bate la cap, oricat de mult ti s-ar parea ca te ignor sau ca fac orice sa te enervez....am sa continui sa fac asta. O sa fiu nesuferita, o sa te enervez, o sa ma cert cu tine. O fac din principiu. Dar draga mea, cand o sa simti ca nu mai poti si ca cedezi, cand o sa stiu ca te doare ceva, chiar daca nu imi spui nimic, am sa ma opresc din rautati si glume proaste. Am sa ma opresc din a fi nesuferita si am sa tac. Am sa tac si am sa te privesc in ochi, iar apoi am sa te strang tare in brate fara sa-ti spun nimic. Dupa iti voi spune ca esti bleaga si ma voi inchide in camera mea. Vei simti din nou ca te ignor si ca nu-mi pasa, asta in timp ce eu voi sta si ma voi gandii la ce pacoste esti. Ma voi gandii la ce simti, la cum sa te ajut si ma voi mai gandii si la faptul ca ma doare odata cu tine. Dar nu iti voi spune nimic, pentru ca eu nu ar trebuii sa stiu ca iti este greu, iar tu nu ar trebuii sa stii ca imi pasa. Tot din principiu, nu?!
Copil bleg! Nu stiu cum de a fost posibil sa ajung sa tin atat la tine si cum de a fost posibil sa ne impreietenim, de fapt. Cred doar ca....niciuna dintre noi nu era ceea ce parea. Tu, cu siguranta, nu esti un geniu, si da, este un complimen; iar eu, cu siguranta, nu sunt un copil batut in cap. Nu stiu cat de multe lucruri avem in comun, nu stiu cum de s-a intamplat ca viata sa ne ofere un drum comun, dar asa stau lucrurile. Stiu doar ca viata a facut ca eu si "tocilara clasei" sa ne imprietenim, sa ramanem prietene, sa avem acelasi vis, sa plecam impreuna spre o aventura ciudata numita "viata de student in Bucuresti", sa stam impreuna si sa ne mancam una alteia zilele. Esti o pacoste, esti o adevarata pacoste! Suntem atat de diferite. Gandim diferit, ne comportam diferit, ne bucuram diferit de lucruri, mancam diferit. Toul e diferit. Te-am alergat prin casa cu un castravete murat, am tipat la tine sa nu mai faci glume proaste si sa nu-mi mai pui clipuri cretine cu oameni nebuni, te-am certat din orice motiv am gasit sa o fac, ti-am tot zis sa fii mai serioasa si sa nu te mai prostesti ca un copil tembel, ti-am zis ca rasul tau e dubios si ca me sperie , si chiar asa e, rasul tau chiar e dubios si chiar ma sperie. Dar stii ceva? Mi-ar lispi. Mi-ar lipsi toate lucrurile astea. Rasul tau tembel, glumele tale proaste, imaturitatea ta si, desigur, toate celalalte lucruri minunate pe care le faci si despre care nu voi vorbi pentru ca nu vreau sa-ti fac reclama. Mi-ai lipsi!
Ideea e ca nu stiu cum a fost posibil ca dintre toti oamenii de pe pamant sa ma imprietenesc cu tine, chiar nu am nici cea mai vaga idee, dar cred ca viata are planurile ei cu noi. Totul se intampla cu un motiv. Si cred ca mai e ceva. Cred ca fiecare dintre noi a reusit sa vada, in cele din urma,in cealalalta acel ceva pe care nu il aratam lumii. Eu iti citesc tristetea din spatele zambetului, iar tu imi citesti slabiciunea din spatele puterii. ( Asta ma duce cu gandul la piatra pe care mi-ai facut-o cadou. PS: cel mai tare cadou ever). Si...am zis ca nu voi recunoaste, dar....te iubesc, tocilara ciudata ce esti!
