Mizerii - Partea a II-a (CUMUL)

       ~Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un copil mai frumos. Ochii ăia verzi, așa mari și luminoși aveau parcă puterea să îți pătrundă în suflet. Parcă știau tot ce nici măcar tu nu mai știai. Mă fermeca fiecare gest pe care îl făcea și mă stăpâneam cu greu să nu arăt mai multă afecțiune decât ar fi fost normal. Mama ei mă privea zâmbind, chiar dacă părea puțin îngrijorată.

          Grăbit și zăpăcit a apărut lângă noi, ca de nicăieri, și tatăl copilei. Și-a luat fata în brațe și a sărutat-o cu foc pe obraz. Părea obosit, dar o simplă mânuță atingându-i ochii a avut puterea să șteargă toate orele nedormite, toate grijile și supărările adunate de-a lungul zile. Mi se părea o minune cum o mogâldeață de om avea un efect așa mare asupra celor din jur.

          Am mai privit o dată acei doi ochi verzi, mi-am luat politicos la revedere și am plecat. Era și cazul. Nu aveam ce căuta în acel tablou frumos de familie. Îi priveam pe după umăr cum se îndepărtează și speram, în sinea mea, că într-o zi și familia mea va arăta așa. Fericită.~

         

Astăzi vreau să fie despre viața mea expusă printre străzi: simplă, la vedere, fără efecte speciale și fără alți spectatori în afară de mine.

          ~Am urcat în primul autobuz care a venit și eram pregătită să merg oriunde mă va duce. Chiar pe scaunele din dreapta mea stăteau o fetiță împreună cu tatăl ei. Micuța își tot ducea mâna la cap să vadă dacă nu cumva elasticul i-a eliberat părul mult prea scurt pentru a putea fi prins în coadă. Totul era în regulă, mică bucată de material era încă la locul ei. Mi s-a părut drăguță în stângăcia ei. A apucat apoi, cu ambele mânuțe, floricica pe care o avea pusă la ureche. Am crezul inițial că vrea să o privescă mai bine, dar gestul copilei m-a surprins. I-a aruncat o privire tatălui său, care părea cu totul și cu totul pierdut în spațiu și, când a fost sigură că nu o vede nimeni, a strivit floarea în mână și a aruncat-o ca și când i-ar fi făcut cel mai mare rău posibil. Apoi, și-a întors privirea către geam și cel mai probabil a început să plângă. Tatăl era impasibil. Hipnotizat, parcă, privea drept înainte fără să aibă nicio reacție.

          Toată scena mi s-a părut mult prea ciudată, așa că am decis să cobor la prima stație. Încercam să-mi iau mintea de la ceea ce se întâmplase în autobuz. Am catalogat totul ca un gest al unui copil supărat că nu primește toată atenția pe care o vrea. Mi se părea că, deși copiii zilelor noastre au mult mai multe lucruri decât aveam noi la vărsta lor, nimic nu-i poate mulțumi. Mi-a luat mult până să realizez că a avea mai multe lucruri nu este egal cu a fi mai fercit.

          Odată ajunsă în stație, primul meu gest a fost să-mi aranjez colțurile rochiei. Uram materialele care se șifonează ușor, dar iubeam acea rochie de un alb imaculat petru că mă făcea să mă simt inocentă și frumoasă. Momentul de autoapreciere mi-a fost brusc întrerupt de zarva destul de mare pe care o făceau un bărbat și o femeie. Nu reușeam să-mi dau seama cu exactitate ce se întâmplă.

          Bărbatul pe care îl vedeam de la spate avea o poziție a corpului destul de încordată. Se agita și părea că vrea să apuce, cu destul de multă agresivitate, ceva ce femeia ținea la spate. Ea, avea o expresie hotărâtă și rece. Eram din ce în ce mai curioasă care era obiectul pentru care se certau și ce legătură avea el cu reproșurile pe care și le aruncau.

           Fiori reci mi-au ivadat șirea spinării când am văzut ”obiectul” scoțăndu-și ușor căpșorul de după fusta mamei, lăsând să se vadă doi ochi înlăcrimați și speriați.  N-am mai putut sta să urmăresc continuarea. Pur și simplu nu am mai avut puterea. Simțeam cum încep să mă înfierbântez și îmi era tare teamă că voi avea o reacție exegerată și voi interveni într-o discuție care, în definitiv, nu avea nimic de-a face cu mine.

          Am făcut sânga împrejur și am plecat cât de repede am putut. Mai fusesem martoră și a altor scene care să-mi producă revoltă, dar aceea a reușit șă activeze în mine o furie pe care nu puteam să mi-o explic. M-am simțit ușurată când mi-a apărut în cale prima bancă, pentru că-mi îmi tremura tot corpul. Înainte de a mă așeza, am mai aruncat o privire în urmă. Mă îndepărtasem suficient. M-am așezat.  Pentru un moment, habar nu am de ce, am avut impresia că mi-am pierdut elasticul și mi-am dus grăbită mâna la păr. Am realizat că, defapt, nici măcar nu plecase de acasă cu părul prins. Mi-am netezit puțin pletele și mi-am lăsat capul să-mi alunece în palme.

          Salutul ei m-a făcut să tresar. Mi-am ridicat privirea. În fața mea se contura un chip luminos și zâmbitor. Am salutat și eu, din politețe, dar mă simțeam extrem de stânjenită pentru că oricât de tare mă străduiam, nu reușeam să-mi dau seama cine era persoana din fața mea. 

          M-a întrebat cu extrem de mult entuziasm ce am mai făcut de când nu ne-am mai văzut. I-am răspuns încurcată că bine, dar îmi era tare teamă că își va da seama că nu am habar cine e. Ca să evit momentul stânjenitor, mă pregăteam să fac ceea ce fac deobicei în situații de genul, adică să recunosc că nu îmi aduc aminte de ea. Eram conștientă că nu va da prea bine, dar preferam să fiu sinceră de la început. Îmi formulam în minte un mod mai drăguț prin care să-i spun asta, dar nu am mai apucat să-i zic nimic. Fata, vizibil entuziasmată, nu mi-a mai așteaptă răspunsul, ci a început să-mi povestească, aproape dintr-o suflare, tot ceea ce făcuse ea în ultimul timp. Faptul că m-a întrebat ce am mai făcut, doar de complezență, m-a deranjat pe moment. Mi s-a părut nepoliticoasă. Apoi i-am privit expresia plină de bucurie și ochii strălucindu-i de încântare și am lăsat să treacă pe lângă mine orice urmă de dezamăgire. Nu puteam, cu toate astea, să fiu cu adevărat atentă la tot ceea ce-mi spunea. Îi auzeam cuvintele, dar mă concentram pe trăsăturile ei fizice, pe poziția corpului și mai ales pe cei doi ochi verzi, hipnotici, care parcă mă scanau. Îmi dădea un sentiment de neliniște și mă sâcâia cumplit faptul că nu puteam să-mi amintesc cine era, deși îmi părea extrem de familiară.

          Vorbea mult și precipitat. Mereu m-au obosit oamenii care vorbesc așa, dar bucuria cu care rostea amalgamul de cuvinte, făcea ca totul să fie mai ușor de suportat. Mi-am dat seama din ce-mi spunea că era la liceu, clasa a XI-a sau a XII-a. Afirma cu bucurie și mândrie că s-a schimbat mult și că lucrurile merg bine la școală, că acum este apreciată de toți profesorii și că are rezultate bune. Mi-a mai spus și că e mai bine, că nu îi mai e așa greu. Vedeam cum ușor, ușor zâmbetul îi pierea de pe față. Ochii își pierdeau culoarea și lacrimile i se zbăteau să-i iasă. Mi-a citit surprinderea pe față și m-a întrebat dacă știu ce s-a întâmplat. I-am răspuns că nu. Și-a lăsat privirea în pământ și...a tăcut. Nu știam dacă plângea sau pur și simplu se gândea la cum să-mi răspundă. M-am apropiat mai tare de ea și i-am atins umerii. Și-a ridicat încet capul până când privirile ni s-au intersectat.

          Da, lacrimile câștigaseră bătălia; i se prelingeau ușor pe obraji scoțându-i parcă și mai mult în evidență fața care i se înroșise ca racul. După un moment prelungit de tăcere și-a șters lacrimile cu mâna, făcând eforturi să zâmbească. Mi-a spuns doar că viața ei s-a schimbat mult și că a îvățat că trebuie să-i apreciezi și să le arăți celor dragi cât de mult îi iubești atâta timp cât mai poți face asta. Am dedus că, probabil, a pierdut pe cineva drag, dar nu-mi mi-a mai zis nimic despre asta. Și-a șters și ultimele lacrimi de pe obraji, a tras adânc aer în piept și a continuat să-mi povestească despre școală și despre prietenul ei pe care îl iubește mult și care reușește să o facă fericită. Eu nu știam ce să mai cred. Am rămas puțin blocată și nu înțelegeam cum poate să-și revină așa ușor și să zâmbească din nou ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

          Eram sceptică la adresa ei și la cât de sincere îi erau manifestările. Mi-a dat impresia că vrea pur și simplu să-mi atragă simpatia. Apoi am început din nou să o analizez. Nu mințea. Îi vedeam zâmbetul larg, dar și ochii încă roșii. Îi simțea vocea tremurându-i, iar pumnii și-i ținea încleștați ca și când asta ar fi ajutat-o să-și vină în fire. De îndată ce m-am lămurit că este sinceră, o grămadă de îmtrebări mi-au invadat mintea: cum de reușea să se repună așa repede pe poziții? cât de mult rău îi făcea să afișeze acel zâmbet imens când sufletul îi plângea? cât avea să mai reziste așa? de unde atâta forță?  Nu am avut prea mult timp să-mi găsesc răspunsuri, pentru că i-am simțit mâna atingându-mi brațul. Pierdusem iar firul discuției. Probabil sesizase și ea asta, pentru că deja își lua la revedere. S-a apropiat de mine, m-a luat în brațe și mi-a spus să am grijă de mine. Ciudat, asta spun și eu tuturor celor dragi atunci când îmi iau la revedere de la ei.

~

          Întâlnirea cu fata pe care nici măcar nu știu cum o cheamă, mi-a produs sentimente contradictorii și o stare de confuzie pe care nu mi-o pot explica. Părea o copilă cu suflet bun, dar este ceva la ea ce-mi produce fiori, mă neliniștește. Ochii ei emanau o forță pe care nu o pot înțelege. Știu că citise prin mine, că știa cine sunt, ce vreau și de ce mă tem, încă de dinainte să fi apucat să rostesc vreun cuvânt. Mă frustrează atât de tare faptul că deși ea era singura care vorbise, era de asemenea și singura care știa totul despre mine. Deodată, toate lucruile care îmi plăcuseră la ea, încep să mi se pară insuportabile. Nu-mi este obișnuit să aibă altcineva control asupra mea, și oricât de stupid ar suna, asta simt în legătură cu ea: că într-un fel pe care nu mi-l pot explica, m-a controlat, m-a dominat.

                 Mi-am început ziua cu zâmbetul pe buze, entuziasms și dorință de a mă bucura de viață, dar tot ce simt acum este frustrare si nesiguranță. Mi se plimbă prin minte imagini cu locuri și oameni, scene despre care nu-mi pot da seama când și sub ce formă le-am trăit. Fac cu mâna unui taxi și urc grăbită. Tot ceea ce îmi doresc este să ajung cât mai repede acasă. Toată starea mea de spirit este compromisă, fără ca măcar să înțeleg de ce. Privesc pe geamul taxiului și observ norii negri care se abat asupra orașului. Totul într-o fracțiune de secundă, parcă. Nu-mi pot da seama, pentru că mi se pare că timpul s-a dilatat iar eu nu mai fac parte din el. 

          Îmi sprijin capul de geamul mașinii și încerc din răsputeri să mă opresc din gândit. Simt cum mintea stă să-mi explodeze de atâta presiune. Respirația îmi devine neregulată, iar tot ce-mi doresc este să mă calmez, să alung starea de agitație pe care o simt atât de puternică și să îmi regăsesc calmul.

          Drumul cu mașina îmi pare mult prea scurt. Nu am avut timp să mă liniștesc. Cobor grăbită din taxi și, deși primul impuls este să alerg spre scara blocului, pur și simplu mă opresc acolo, în mijlocul străzii. Las stopii mari de ploaie să-mi inunde fața în speranța că vor reuși să spele toate lucrurile pe care le simt și nu le mai pot gestiona.  Nu funcționează. Simt doar cum apa mi-a ajuns la piele. Mai arunc o privire spre cer, parcă să mă conving că totul e real și urc scările către apartament.

          Nu mai am puterea să mă dezbrac, nu mai am putere asă mă adun, nu mai am putere să mă lupt cu toate gândurile și sentimentele care îmi năvălesc prin minte. Mă las pur și simplu să mă prăbușesc în pat și aștept. Ce? Nu mai știu. 

          Privesc de ce-urile, cum-urile, dacã-urile, când-urile şi pânã când-urile care mi-au îmbâcsit de mizerii pereții minţii şi ai sufletului şi simt cum mi se strânge stomacul. Aş putea sã încerc sã-i curãţ cu lacrimi, dar nici sã plâng nu mai pot.

        Îmi închid ochii în speranţa cã atunci când îi voi deschide toatã mizeria va fi dispãrut, aşa, ca prin minune. Ascult ploaia cum loveşte cu putere în geam şi parcã mã mai liniştesc...