Mă omoară sentimentul de înstrăinare dintre noi. Stăm pe bancă, râdem, glumim, dar parcă râd la gluma seacă a unui străin față de care am obligația să fiu politicoasă. Nu mă amuză în realitate, nimic. Ba dimpotrivă, parcă îmi vine să urlu că te privesc şi nu mai văd nimic din omul meu în tine. Aceiaşi ochi, acelaşi zâmbet, aceleaşi mâini mari, dar niciun tu. Nicio urmă din omul pe care l-am iubit. Te privesc intens încercând să te regăsesc aşa cum te ştiam. Încerc să mi te readuc în memorie, īncerc să suprapun ce ştiam eu cu ce am acum în fața ochilor şi...nimic. Nu eşti, nu pot. Tot ce văd este un om şi o realitate ştearsă. Parcă totul în jurul meu e neclar şi simt un fel de amețeală ciudată. Capul imi vâjâie, iar pe tine te aud pe fundal povestindu-mi ce ai mai făcut în ultimul timp. Serviciu, prieteni şi...cam atât. Ştii că nu asta te-am întrebat. Ştii că mă interesează ce-ți mai face sufletul, ce simți, ce gândeşti. Ştii, dar te fereşti vorbindu-mi despre banalități. E mai simplu aşa. Hai să ne zâmbim politicos, să ne rostim câteva vorbe fără importanță şi să plecăm. În definitiv, nicio discuție cu un străin nu are sens să dureze prea mult.
