Ne vom mai intalni...

     Imi pare rau, dar ne vom mai intalni...Ne vom mai intalni o vreme in visele tale, poate in idealurile tale, poate chiar si in cateva femei pe care le vei cunoaste. Ne vom mai intalni in povestile pe care le vei spune nepotilor tai, atunci cand vei fi batran si nostalgic. Ne vom mai intalni, oricat de mult ai vrea sa te feresti, oricat ai vrea sa eviti, in inima ta...pentru ca...oamenii pe care ii iubesti nu vor disparea asa usor de acolo, asa ca...sa fi mereu pregatit. Ne vom mai intalni...

O mare de orgoliu.

     Ce poti sa faci cand simti ca te ineci in orgoliu, dar orgoliul ti se pare a fi singura cale de a ajunge la celalalt mal? E mai bine sa infrunti valurile furioase ale orgoliului, sperand ca poate vei avea sanse sa supravietuiesti, sau e mai bine sa ratacesti o viata pe un mal care in realitate nu duce niciunde? O barca... Asta ar fi solutia. Dar...cum sa faci rost de barca in pustiu? Crede! Doar... Crede ca va fi bine...cumva...

Astăzi m-am hotărât să scriu povestea mea și a ta, cu precizarea că, deși pare că ți se adresează, în realitate nu-ți scriu ție, ci mie.

     Te-am iubit. Te-am iubit mai mult decât mi-aș fi putut vreodată imagina că pot să iubesc. Și totul...dintr-o întâmplare, o joacă, o prietenie...

     Liceul a venit pentru mine ca un nou drum, ca o speranță că voi începe un nou capitol al vieții mele. Visam, ca orice fată de 15-16 ani să-mi fac prieteni, să mă distrez și mai visam, recunosc, să trăiesc și eu dragostea aia nebună din liceu de care tot auzisem. Aia a la ”Ani de liceu” cu pasiune, emoție, flori și mai știu eu ce o mai fi fost în mintea mea atunci. Visam, dar nu credeam că se va întâmpla asta cu adevărat. Și chiar dacă aș fi crezut, nu m-aș fi gândit că vei fi tu marea mea dragoste din liceu. Pe tine, să fiu sinceră...dintre toți oamenii care au interacționat cu mine în primele zile, dintre toți celor cărora le-am vorbit...pe tine nici nu te-am observat. Nici nu pot spune cu exactitate când ne-am vorbit prima dată. Abia odată ce au început mai serios să se facă orele îmi aduc aminte, vag, că tu erai erai colegul de treabă (cam ciudățel, dar de treabă), care mă ajuta din când în când să-mi adun lucrurile după orele de fizică sau chimie. Eu eram împrăștiată, iar tu săritor.

     Povestea în sine a început, de fapt, cu o mână întinsă. Sună ciudat dar, da. Presupusa mea colegă de bancă mă tot făcea să mă mut dintr-un loc în altul, să poată sta ea cu una sau alta dintre colegele noastre. Era enervant, dar...așa te-am cunoscut, de fapt. Așa, din întâmplare, am ajuns să stăm împreună la o oră, într-o bancă care nu era a niciunuia dintre noi. Când s-a terminat ora, începusei să te revolți, îți doreai cu ardoare locul tău înapoi, voiai neapărat să stai în banca pe care ți-o aleseseși, banca a doua, de la mijloc. Tu ți-ai recuperat locul, iar eu încercam să mă gândesc în ce altă bancă să mă mut. Îmi strângeam lucrurile în stilul meu haotic, obișnuit, când....observ o mână întinsă spre mine. Mâna ta...tu care te întorseseși să mă ajuți, nu doar să-mi strâng lucrurile așa cum obișnuiai să mai faci, ci să mă ajuți să mă mut, cu tine. Mi-ai întins mâna și m-ai luat cu tine în bancă. Pentru mine, gestul ăla a fost ca și cum mi-ai fi spus: ” Nu te teme, nu te las singură aici! Te iau cu mine și te voi proteja de orice.”Așa a început prietenia noastră...cu o mână întinsă.

     A fost genul de prietenie în care râdeam mult .Genul de prietenie în care aveam discuții de la "Oare ce face o muscă într-o zi obișnuită?" până la "Oare suntem singuri în Univers?", genul de prietenie în care dormeam cu orele pe bancă, cu căștile pe urechi și muzica dată la maxim să nu auzim nimic din ce se întâmplă în jur; sau în care ne jucam Macao fără cărți (mereu trișai),  sau în care tu încercai să mă convingi să mă uit la anime-uri, iar eu să te uiți la drame coreene (treaba asta nu ne-a ieșit niciodată). Genul ăla de prietenie. O prietenie ciudată, cu de toate: râsete, glume, jocuri stupide , discuții fără cuvinte, doar gesturi. Totuși era destul de ciudat. Oricât de apropiați am fi fost la școală, când ajungeam acasă nu ne vorbeam deloc: nici pe skype, nici pe facebook, nici nu ieșeam în oraș. Când ajungea fiecare la casa lui, practic celălalt nu mai exista. Cel puțin așa a fost în primul an de liceu.

     Finalul clasei a IX-a a adus multe schimbări în viața mea . A fost o perioadă dificilă în care m-am schimbat și m-am îndepărtat de multă lume, inclusiv de tine. Aveam alte gânduri, alte treburi, alte probleme, alte lucruri și persoane pe care să mă concentrez.

     Cum nu vorbisem mai deloc aproape toată vara, clasa a X-a am început-o cu mici dubii. Nu prea știam  ce se întâmplase cu prietenia noastră pe timpul verii. Mai era valabilă? Se legase cu adevărat o prietenie sau fusese o simplă colegialitate de un an? Nu eram foarte sigură de treburile astea și firesc că nu puteam să te întreb: "Mai suntem prieteni?", "O să mai stăm în aceeași bancă?". Așa că am abordat o altă strategie. În prima zi de școală am avut grijă să ajung înaintea ta și m-am așezat în banca a II-a, mijloc. A fost o chestie destul de isteață, am lăsat totul în  mâinile tale. Voiai să fim prieteni în continuare, te așezai lângă mine; nu voiai, te mutai lângă altcineva. Când ai ajuns la școală, nici nu ai ezitat. Te-ai așezat fix lângă mine, m-ai privit cu moaca aia de om nedormit de o viață și mi-ai spus: " Arăți ca naiba! Ce-i cu fața asta la tine?". My friend was back. Am fost fericită în sinea mea. Mi-ai spus mai târziu, mai în glumă, mai în serios, că în realitate făcusei un fel de obsesie pentru banca respectivă. Că am venit și eu la pachet cu banca, ăsta a fost un bonus întâmplător. ( ce om răutăcios :)) ).

     În decursul anului, lucrurile au început să se schimbe încet-încet. Deveneam din ce în ce mai apropiați, aveam din ce în ce mai multă încredere unul în celălalt și vorbeam lucruri din ce în ce mai personale. Îmi erai prieten. Prietenul în care poți avea încredere că-ți va fi alături, te va asculta și te va sfătui cât va putea de bine. Și aveam nevoie de sfaturi. Multe sfaturi. Și chestia asta cu sfaturile era puțin ciudată. Nu mi-am dat seama de la început. Inițial, să-ți povestesc chestii despre relația mea și să te întreb cum vezi tu, ca băiat lucrurile, mi se părea ceva normal. Eram obișnuită să fac asta. Să cer sfaturi de la băieți pentru a vedea o perspectivă diferită față de a mea. Doar că... la un moment dat am simțit că pui mai mult suflet decât ar fi fost normal, că te implici mai mult, că... suferi cumva pentru că nu-mi este mie bine. M-a uimit și mi-a plăcut sentimentul. Era chestia aia că există o persoană căreia chiar îi pasă de tine și care îți este aproape în momente grele. Apoi... lucrurile au început să fie din ce în ce mai complicate . Ne apropiam din ce în ce mai mult, iar asta mă speria. Deja... nu mai era doar o prietenie, era și altceva. Un ceva pe care inițial nu am încercat să mi-l explic . Îmi era teamă. Defapt, aveam mai multe temeri legate de mai multe lucruri. A urmat o perioadă, în care, pe cât de mult ne apropiam în mod natural, firesc, pe atât de mult încercam să te îndepărtez. Simțeam cumva că lucrurile scapă de sub control, iar eu eram pe de o parte legată sufletește de o altă persoană în momentul ăla, iar pe de altă parte, îmi era teamă să retrăiesc o experiență care mă marcase destul de mult. Nu eram pregătită să-mi pierd un prieten atât de drag pentru ceea ce consideram eu la vremea aceea ca fiind doar atracție de moment, sau... nici nu știu să definesc exact ce era. A fost o perioadă destul de frustrantă și sufocantă pentru mine. Am simțit mult timp ca fac ceva greșit : față de persoana de lângă mine, față de de tine, față de mine... și poate într-un fel am făcut. Doar că... deși am avut momente când până și eu m-am gândit la asta, sfârșitul relației mele cu persoana respectivă nu a avut în definitiv, nimic de-a face cu tine. Nu am renunțat la el pentru tine. Defapt, nici nu am crezut cu adevărat că vom fi împreună. Nici nu mi-am dorit asta în mod conștient, datorită celei de-a doua probleme care mă oprea să mă apropii, prietenia noastră. După ce relația mea s-a încheiat, mi-a fost puțin teamă că vei încerca să profiți cumva de lucrul ăsta, că vei găsi asta ca o oportunitate să te apropii mai mult, dar nu ai făcut-o, și pentru asta îți mulțumesc! Nu m-ai presat, nu m-ai constrâns, nu ai întrecut limitele. Lucruri pe care nu le-ai făcut de-a lungul întregii noastre relații , iar asta este ceva ce a contat extrem de mult pentru mine. Mulțumesc! Cred că a fost o perioadă dificilă și pentru tine. Privind acum în urmă... cred că ai suferit și tu puțin. Cred că începuseși să  ai sentimente pentru mine, iar eu îți spuneam în continuu de cât de mult sufăr și îmi pasă. Auch...Doar...deși îmi erai aproape și simțeam că ții la mine, la nivel declarativ susțineai că nu-ți pasă, că nu e nimic între noi, că nu mă placi în alt fel decât ca pe o prietenă...Iar eu te-am crezut. Aveam nevoie să te cred, pentru că nu puteam suporta alte complicații în momentul ăla. Ceea ce îmi vine cel mai mult în minte acum este o discuție pe care am avut-o în perioada aia. Încercai cumva să deschizi subiectul unei noi relații, să mă faci să mă gândesc la perspectiva asta. Ți-am spus ca nu mă simt încă pregătită, că încă mai sunt legată, încă mai sufăr...că e prea devreme. Atunci m-ai privit...nu am să uit privirea aia: avea un soi de furie, dezamăgire și de durere cumva...mai privit și mi-ai spus: ” La naiba, Vali! A trecut deja o jumătate de an. De cât timp mai ai nevoie să mergi mai departe?”. Ăla a fost momentul în care am realizat că îți pasă cu adevărat, iar eu îți făceam rău. Am cedat. Am început să las armele jos și am lăsat lucrurile să vină de la sine. 

     Îmi aduc aminte când am ieșit pentru prima dată împreună în parc, ca prieteni. Eram cu rolele. Era undeva prin  Aprilie, Mai, era soare și cald. Nu s-a întâmplat mare lucru atunci. Îmi vin în minte din ziua aia 2, ba nu, 3 chestii: 1. ți-am cunoscut un prieten ”foarte simpatic”, care îmi este și acum ”foarte drag”; 2. am făcut primele poze cu o oarecare semnificație diferită, împreună; 3. mi-ai dăruit o floricică pe care te-ai chinuit foarte mult să o culegi și pe care am păstrat-o cam 2-3 luni în tocul de ochelari, până am pierdut-o. 

     Apoi...am început să vorbim relativ mai des. Nu excesiv, dar mai des: pe mess, facebook, la telefon. Nu era mare lucru în fond, dar era un progres.

    O altă ieșire importantă, poate una dintre cele mai dragi amintiri ale mele de dinainte să fim împreună, a fost cea în care  m-ai luat pentru prima dată de mână și am simțit că vei fi mereu lângă mine să mă protejezi. Atunci ai încercat în continuu, fără rezultat, să mă iei în brațe și să mă săruți. Atunci ai vorbit pentru prima oară deschis despre ce simți cu adevărat, despre cât de mult îți pasă. Atunci am pus pentru prima dată, serios, problema unei relații între noi. Dar...a mai durat ceva. Cam o lună...O lună în care deși eram mai mult decât apropiați, cumva încă încercam să ne îndepărtăm unul pe celălalt. Încă încercam să ne dăm motive împotriva relației noastre. Îmi amintesc o discuție destul de lungă și complexă, despre care ți-am trimis chiar acum puțin timp un mesaj: ”ți-am spus atunci că am trei mari temeri: 1. că relația noastră să nu devină prea serioasă și să nu știm ce să facem cu ea; 2. să nu mă faci să sufăr mai mult decât sufeream la momentul ăla și cea mai importantă, 3. să nu-mi pierd frățiorul. Mi-ai zis că nu mă vei face niciodată să sufăr și că voi avea întotdeauna un frățior cu care să vorbesc absolut orice, doar să nu-ți spun cât de bine îmi merge mie cu ”actualul”, pentru că asta nu ai putea suporta...mi s-au îndeplinit toate temerile....”. Am mai spus atunci că nu e nevoie să ieșim prea des, că nu voiam să mă prezinți prietenilor și nici familiei, să nu ne legăm la cap. Prostii....Exact asta s-a întâmplat. Ne-am legat la cap în cel mai frumos mod posibil și...nu regret. 

     Primul sărut...noi, concert, „Love is the way” și o gașcă de oameni zăpăciți care strigau pe la spatele nostru: ” Pup-o, băăăă!”, ”Hai mai cu talent că mi-e foame!”, ”Înghețăm,  dracu, aici până vă hotărâți voi să vă pupați!”. Da....drăguți prieteni. Iar tu...neîndemânatic și nehotărât ca întotdeauna. Dar, în final a ieșit ce trebuia. A fost...genul de sărut pe care mi l-am dorit mereu: intens, cu tremurici, fluturași și....pierderi de memorie. Nici acum nu-mi aduc aminte toate detaliile, sau mai bine zis aproape niciun detaliu: stăteam jos, stăteam în picioare, mă țineai de mână, nu mă țineai...habar nu am. Dar nici nu contează. Îmi amintesc fix ceea ce contează: sentimentul. 

     Deși avusesem deja primul sărut, relația noastră nu era încă oficială. Adică nu mă întrebasei nimic, nu făcusei niciun apropo și nici nu mă așteptam să o faci. Dar...pe 21 iunie am avut o discuție mai diferită față de cele de zi cu zi (acum vorbeam aproape zilnic). Îmi tot spuneai că suntem în 21 și e prima zi de vară ( convenisem cu ceva timp în urmă că ”vom vedea la vară ce vom face cu relația noastră” ). Eu nu pricepeam sub nicio formă ce anume vrei să-mi spui. Ai luat un aer serios și mi-ai spus: ”Iubita, știu că ești blondă și creață, dar nu ești proastă. E oficial vară. Ai înțeles?....”. Înțelesesem. Sunase așa frumos acel ”iubita” în inima mea, mi se umplea sufletul de bucurie....Eram împreună, și împreună am rămas 2 ani și 8 luni. Au fost cei mai frumoși 2 ani jumate din viața mea. 

     Ne-am ascuns o vreme relația. Știau de noi doar câțiva prieteni foarte apropiați. Privind acum în urmă mi se pare o prostie. De ce să ascundem așa ceva?! Ce treabă au cei din jur cu viața noastră? ! Dar atunci avea cumva sens toată nebunia asta cu ”iubirea secretă” și într-un mod straniu...a dat ceva special relației noastre. Dacă ar fi să-mi explic acum care au fost motivele pentru care am preferat să ținem totul secret, cred...cred că pur și simplu a fost vorba de orgoliu. Orgoliul de a recunoaște că toți ceilalți avuseseră dreptate, orgoliul de a nu recunoaște că toși știau dinaintea noastră ceea ce noi nu fuseserăm capabili să vedem, că ne iubim. 

     Pe parcurs am devenit din ce în ce mai implicați. Eram naturali, totul venea de la sine. Ne implicam în tot felul de proiecte și activități împreună, ne cunoșteam și ne încurajam reciproc în tot ceea ce făceam. 

    Cred că unul dintre cele mai importante momente din relația noastră a fost plecarea în Spania, în clasa a XI-a. Ne-am înscris amândoi într-un proiect de practică în Granada și am fost selectați amândoi să participăm. Am fost atât de mândră de noi. Reușisem împreună. Tot proiectul a fost superb și extrem de important pentru noi, atât pe plan educațional, cât și personal. Ne-a făcut să realizăm cât de mult ne iubim și cât de mult avem nevoie unul de celălalt. Mi-ai arătat atât de multă dragoste, încredere, devotament. Ai fost lângă mine și în zilele în care râdeam și eram fericită, dar și în zilele în care eram tristă sau îmi era rău. Și știu că am avut câteva zile proaste  în care mi-a fost extrem de rău, iar tu aproape că nici nu te mișcai de lângă mine. Iar dacă plecai, cel mai probabil te agitai pe undeva prin casă, să-mi faci ceai sau să-mi găsești ceva de mâncare. În excursiile din cadrul proiectului în care mergeam, aveai mereu grijă să ai la tine o pungă de vomă și o sticlă de apă. Aproape că le țineai în permanență la tine. Toate gesturile astea ale tale de iubire și protecție m-au făcut să am extrem de multă încredere în tine, în noi. Ne-am întors în țară mai apropiați și mai legați ca niciodată. Deja relația noastră devenise...sigură. Nu mai era doar o joacă, trecuse de nivelul: ” să trăim și să vedem ce s-o întâmpla”. Deja aveam așteptări unul de la celălalt. Deja mi te imaginam în viitorul meu pe termen lung, sau mai bine zis nu mi te imaginam altundeva sau cu altcineva decât cu mine și pentru mine. Puțin egoism, nu?  Poate. Dar așa simțeam. Că îmi aparții și că îți aparțin. Era totul atât de perfect. Eram așa fericiți, așa liniștiți, așa...noi. Deja nu mai aveam o problemă în a recunoaște că suntem împreună. Defapt, nici nu prea mai aveam cum să facem asta. Era mai mult decât evident, pentru că nu aveam cum să nu ne exprimăm sentimentele. Se vedea că ne iubim chiar și prin simplele priviri pe care ni le aruncam. Era așa profund și simplu totodată...oare cum de s-au schimbat lucrurile așa de mult? 

     Clasa a XII-a a fost agitată, obositoare, stresantă pentru amândoi. Lucrurile au început să fie mai tensionate între noi, dar eram încă unul lângă celălalt la bine și la greu. Am dus multe lupte de convingere că putem face față stresului, că putem face față examenelor, că suntem puternici și capabili și că totul o să fie bine. Aveam momente de cădere alternate. Când cădeam eu tu erai acolo să mă prinzi, iar când cădeai tu, eu eram acolo să te ridic. În ultimul an de liceu cred că am fost mai mult o echipă. A trebuit să ne ajutăm reciproc pentru a ieși la suprafață. Deși ne-am fost aproape și ne-am susținut unul pe celălalt, parcă lucrurile nu mai erau așa bune între noi. Dar cumva înțelegeam asta. Vedeam situația din două perspective. Prima era că aveam un an greu și stresant și tensiunea își punea amprenta și asupra relației noastre, iar cea de-a doua era că relația noastră ajunsese la un fel de maturitate. Deja știam destul de clar ce și cum gândește celălalt, ce și cum simte. Sau cel puțin așa credeam. În realitate, cred că defapt nu prea mai știam cum stau lucrurile. Ne grăbeam să tragem concluzii, nu mai aveam timp să surprindem mici detalii importante care spuneau ceva despre starea celuilalt. Nu mai aveam răbdare să ascultăm...Și mai era ceva ce punea presiune: plecarea mea. Ne era teamă de ce va urma, de cum vom reuși să facem față, de ce se va întâmpla cu noi. Cred că fără să ne dăm seama, fiecare dintre noi făcea pași înapoi. Dar oricum ar fi fost, eram încă acolo, unul pentru celălalt și asta mi-a dat încredere. Încredere că putem trece peste orice, că ne iubim. 

     S-a terminat și clasa a XII-a. Tensiunea încă nu trecuse, dar măcar știam că nu mai aveam așa mult de îndurat. Au urmat momente emoționante precum absolvirea și banchetul de final. A fost așa frumos și totuși trist. Simțeam cumva că o etapă extrem de frumoasă din viața mea se încheia și priveam cu teamă la cea care urma să înceapă. Eram conștientă de câte schimbări va aduce în viața mea. Plecam de lângă familie, de lângă prieteni și mai ales, de lângă tine...M-am întrebat mult timp dacă nu ar fi mai bine să încheiem relația înainte de a pleca pentru că lucrurile urmau să devină dificile; nu știam cum vom reacționa la distanță, nu știam dacă ne vom mai simți așa ușor unul pe celălalt. Dar....cumva, am avut încredere și speranță.... Nu aveam de gând să renunț așa ușor la cei mai frumoși ani din viața mea și la persoana pe care o  iubeam așa mult. Pur și simplu nu am vrut să renunț și nu am renunțat. Am luptat până la capăt, cât s-a putut. 

     Odată cu plecarea mea la București, lucrurile au început să se înrăutățească semnificativ, sau cel puțin, de atunci am început eu să simt mai mult că lucrurile derapează periculos spre o prăpastie adâncă. Deși au fost și momente extrem de frumoase și intense, ele au devenit, într-un mod cât se poate de trist, cumva nesemnificative....Dar, nu am să vorbesc despre asta acum.

      Poveștile frumoase nu merită un final trist. Vreau doar...să-ți mulțumesc că te-am iubit...

PS: LA MULTI ANI!